M-am nascut la Braila, in vara anului 1969, si am copilarit intr-o casa mare si frumoasa  care apartinuse unor negustori macedoneni. Aveam cateva luni cand ne-am mutat.  Fostii proprietari avusesera o poveste tragica, le murise copilul mic intr-un accident de masina, nu mai doreau sa locuiasca acolo.

Parintii mei, oameni normali. Amandoi frumosi ca doi actori (imi stau marturie fotografiile); mama, eleganta, cu inclinatii artistice as putea spune, tatal meu in schimb la fel de delicat precum un elefant intr-un magazin cu portelanuri. Fizic seman cu mama, dar nu am eleganta ei.  Caracterul l-am mostenit de la tata.

Prima amintire clara pe care o am de cand am venit pe lume este momentul cand mi-am sectionat muschiul si tendonul degetului mijlociu de la mana stanga. Imi era foarte sete iar tatal meu dormea. Imi amintesc ca m-am intins dupa o carafa cu apa, nu stiu ce varsta aveam dar umblam deja pe verticala, cana s-a spart iar ciobul mi-a sectionat muschiul. Am si acum acesta cicatrice urata, m-am obisnuit cu ea.

Am fost o fire filosofica, usor visatoare, si aveam prieteni imaginari. Asta m-a costat mult in timp, mai ales la scoala. Nu reuseam sa ma concentrez, imi zbura mintea aiurea si  mama m-a dus in doua randuri la psiholog. Acolo imi  faceau niste teste standard, ma puneau sa ridic bratul drept sau stang si ma intrebau cate anotimpuri exista. Imi amintesc perfect ca in sinea mea consideram medicul o ciudatenie pentru cerintele sale si ma cufundam intr-un mutism total. Este ciudat cum imi amintesc niste lucruri care n-au fost esentiale in formarea mea, si faptul ca vi le spun acum ma face sa ma simt un pic vulnerabila.

La inceputul anilor `70 existau in orasul nostru pravalii, cea de paine si patiserie, cea de lactate, am un flash de memorie cu aceste pravalii. Eram foarte mica cand ma trimitea mama sa iau laptele pe abonament. Vara umblam doar in pantalonasi scurti iar abonamentul, mare in comparatie cu mine  cat o harta rutiera, mi-l indesa mama in elasticul chilotilor. Verile din copilaria mea erau foarte calduroase si pline de culoare. Tin minte ca trebuia sa trec prin fata unei salcii mari ca sa ajung la pravalia de lapte si de fiecare data cand treceam prin fata ei aveam un moment de neliniste, ma invadau sentimente legate de existenta mea : cine sunt? de unde am venit?  Crescand m-am eliberat de acea criza existentiala.

Imi placeau lucrurile frumoase, altele decat jucariile. O forma primitiva de gatit am practicat inca din acea perioada. Deschideam un dulap in care erau pastrate alimente, mirodenii si un serviciu complet de servirea mesei pictat cu flori albastre marunte, superb, si incepeam sa le amestec. Eram innebunita dupa sosiera si o lingurita mica de portelan, de ele ma ajutam sa amestec ingredientele. Daca o intrebati pe mama spune ca am fost un copil rau ca i-as fi spart capacul de la supiera. Serviciul acela nu cred ca a fost folosit vreodata.

Alte lucruri pe care le adoram si am reusit sa pastrez traditia pana azi erau lenjeriile de pat. Toate brodate de mana de catre strabunica, bunica si mama mea. Un trusou lasat mostenire peste generatii din care inca mai am si eu unele piese. Lenjeriile de pat intotdeauna scobite si calcate. Miroseau incredibil a curat.

Aveam o slabiciune la mirosuri. Mirosuri, nu parfumuri. Imi amintesc mirosul pe care il degaja cutia bunicii mele cu cipria (pudra de ten) cu pamatuf din puf de lebada si matase bej. Nu am fost prea apropiata de bunica mea, acum regret.

Cat am fost copil in familia noastra s-a pastrat uzanta vizitelor intr-o anumita zi pe saptamana, intr-un anumit interval orar. Se vizitau rudele varstnice. Mergeam cu tatal meu, prin rotatie, la toate matusile sale. Mi se plimba in minte cateva nume: Gherghina, Ilinca, Naftan si Mariante, dar nu stiu ce grad de rudenie aveam. Eram serviti intotdeauna cu dulceata, mie imi dadeau fondante, toate casele miroseau a gaz de lampa si a oameni batrani. Aceste amintiri ma invaluie ca un aer cald, in toate predomina lumina, culoarea, caldura si mirosurile – de flori de visin (fructele mele preferatele), de iasomie, de bomboane mentolate (cu mult mentol, de te-ntepa nasul), de ardei copti, de rechizite noi, de Dunare si, mai tarziu catre adolescenta, de frunze arse toamna.

Am fost un spirit liber, fugeam des de acasa spre disperarea parintilor mei. Mama zice ca la varsta de 3 ani am avut prima escapada.  Locuiam intr-o zona a Brailei populata de macedoneni, cu case care fusesera nationalizate, care fusesera pe vremuri pravalii, cu obloanele trase pana la pamant. Ma fascinau aceste case si ce se putea ascunde in spatele obloanelor. Curiozitatea m-a impins pana acolo ca am intrat in curtea oamenilor. Un vecin de-al nostru murise. Se numea Habba, familia.  Habar nu am cum am ajuns sa insotesc alaiul defunctului pana la cimitir si cum am facut sa ma intorc acasa (imbracata in rochie de finet, ciorapei din bumbac si papucii de casa incaltati invers), cert este ca mama era disperata si vroia sa mearga la Politie. Ea mi-a povestit intamplarea. Se pare ca atunci cand m-am intors m-a intrebat cu blandete :

            „-Unde ai fost mama? / -La inmormantare la Habba/ – Si cum a fost?/- Frumos, plangea lumea/  – Tu ai plans?/ -Nu./  -Atunci iti dau eu motive!”

A fost prima bataie zdravana pe care am luat-o de la mama.

Nu mi-a fost de folos. Cand trebuia sa merg in clasa I s-a nascut fratele meu. Mama, cu copil mic, nu ma putea duce de mana la scoala. Imi amintesc perfect prima zi de scoala. M-a luat de mana si m-a dus pana in coltul strazii.  Mi-a aratat  de la distanta scoala si mi-a zis sa ma asez in  randul unde o sa strige litera A, ca vine si ea mai tarziu. De atunci mama mea nu m-a mai insotit nicaieri, niciodata. In clasa I ne-am nimerit in aceeasi clasa toti copiii de pe strada si de pe o raza de 300 de metri.  Mergeam in gasca, ne intorceam in gasca, scoala la o distanta de maxim 5 minute de locuintele noastre. Plus o ora de stat „in colt” adica la bifurcarea dintre strazile care ne despartea. Am fost generatia de copii crescuti cu cheia legata de gat, parintii nostri lucrau in ture in vremurile acelea.  Intr-o frumoasa zi de toamna am intrat toata gasca in curtea unui coleg, alt macedonean, Beciu. Pentru a evita cat mai multe daune parintii lui ii tineau casa inchisa, dar avea acces in curte. Nu stiu din a cui  initiativa ne-am urcat cu totii pe acoperisul casei, stiu doar ca ne-am gasit ca si distractie sa ne lasam sa alunecam pe acoperis in jos si sa ne oprim cand dadeam cu picioarele in jgeabul de la streasina casei. Cand am ajuns acasa imi erau consumati ciorapii si aveam o gaura in fund de toata frumusetea, va dati seama cam ce emotii le-am putut provoca alor mei.

Am avut parte de o copilarie socialista, cu o programa scolara si extrascolara supraincarcata, perioada vacantelor de vara si toamna tarzie ramanand preferatele mele. Primele experiente culinare sunt legate de acea perioada, am participat intotdeauna la prepararea dulceturilor si a conservelor de toamna. Acum cand scriu parca simt mirosul de marmelada de prune, mai ales ca mereu se lipea de vasele de fonta uriase si grele. De fapt, magiun de prune. Bolborosea ca un vulcan noroios si trebuia amestecat des sa nu se lipeasca. Mama avea o reteta a ei, pentru care tatal meu mereu o lauda, mie nu mi-a placut niciodata. Acum pentru motive de dieta consum magiunul de Topoloveni, iar gustul acela ma face sa ma intorc in copilarie precum Proust si si madeleinele lui.

Mi-a placut foarte mult sa desenez si sa pictez. Profesoara mea de desen chiar mi-a sfatuit parintii sa se orienteze catre o scoala de arta. N-am avut parte. Orice simt artistic mi-a fost repede inabusit cu vreo doua culegeri de matematica. N-am fost un copil destept, am compensat in schimb fiind constiincioasa. Mi-ar fi placut sa fiu arhitect. Adoram casele cu arhitectura interbelica, de fapt le ador si acum, pline de istorie si personalitate. Hoinaream ore intregi pe strazi minunandu-ma de detaliile caselor, de capiteluri si cornise. Sa le pot privi mai bine ma cataram pe zidurile gardurilor si, sprijinindu-ma de cate o bordura ingusta, reuseam sa ma ridic in varful picioarelor. Nu ma rusinam, in mintea mea totul avea un scop, iar de temut ma temeam doar de cainii vagabonzi, ii ocoleam mereu, din cauza lor drumul parcurs de mine nu era niciodata drept, ci in zigzag.

Ai mei, in mod special tata, de principiul educatiei cam ca la puscasii marini. Training de mesterit, odihna „activa”, gradinarit. Nu zic, mi-a prins bine dar as fi vrut sa ma joc mai mult. Casa noastra a trecut prin renovari serioase, a fost o perioada in care curtea, altadata plina de flori, era plina cu caramizi si materiale de constructii. Ne punea pe mine si pe fratele meu sa le mutam dintr-o parte in alta doar ca sa avem o ocupatie. Ne-a crescut pe amandoi cu cultul muncii si al respectului fata de institutii. Odihna „activa” consta in a face ceva cu mainile in timp ce te uitai la televizor. Preferata lui forma de antrenament era aceea ca ne punea ca curatam bob cu bob un orez pe care nu stiu de unde il aducea, dar era imposibil de curatat. Cu bobul mic plin de coji, pietre, etc. Nu-i voi spune niciodata dar il uram de-a dreptul, dupa ce fusese idolul meu cat am fost copil. Eram slabuta, adica normala azi dar foarte slaba fata de canoanele de frumuseste ale epocii. Vara-sa, medic, ii bagase in cap ca parul uman foloseste cea mai mare parte de nutrineti din hrana, de aceea eram slaba. Prin urmare toata copilaria si adolescenta mea am fost tunsa scurt, baieteste. Imi amintesc ca in clasa I fotograful a refuzat sa-mi faca poza clasica cu abecedarul in fata, poza care infrumuseta toate casele perioadei socialiste spunand ca sunt urata si nu m-au acceptat nici in poza de grup. Nu-i nimic, asa ne caleam in trecut, nu ca tineretul din ziua de azi :))) Alta manie de-a lui era aceea de a-mi taia unghiile foarte scurt, tot de la vara-sa citire pe motiv ca sub unghii se aduna microbi. Imi mutila varfurile cu o foarfeca mare obligandu-ma in acest fel sa le rotunjesc si sa le tai aproape din carne. Pe tatal meu il banuiesc ca fiind germofob. In fine, frustari de adolescent dar din puterea obisnuintei si in zi de azi imi tai unghiile foarte scurt si ma spal riguros cu periuta sub unghii cand ma apuc de gatit. Este un ritual de care nu ma mai pot debarasa.

Orice iesire la cinema, sau oriunde mi-a fost conditionata. Trebuia sa-l iau si pe „ala micu” adica pe fratele meu. Acceptam conditia, iar afara mi-o impuneam pe-a mea, sa mearga la distanta de mine. Un pic grasun, parea o gasca. Nu ne-am inteles foarte bine cat am fost mici, l-am „descoperit” la maturitate. Acum il iubesc foarte mult.

Cu atatea restrictii a fost foarte usor sa ma casatoresc devreme, la 21 de ani. Apoi am divortat. Si l-am cunoscut pe actualul meu partener de viata. A fost alt fel de dragoste. Profunda, matura, adevarata. As fi in stare sa-i donez un rinichi. Ne-am mutat impreuna in Cluj acum 19 ani. Ca sa-mi faca curte a apelat la un translator, el este cetatean strain. Prima data cand m-a invitat la cina a venit cu un interpret, radem si astazi cand ne amintim! :)) Am luat-o impreuna de la zero, la propriu si la figurat. Sau nu chiar, aveam o experienta a lucrurilor care NU trebuiesc facute. Din casnicia anterioara am invatat ca in cuplu lucrurile se fac intotdeauna impreuna. Inclusiv cand te certi. Departe amandoi de locurile natale, de rude, de prieteni sau cunostinte, nu ne-a fost usor, inclusiv in lucrurile marunte. Venita de la campie ma ucideau clima si presiunea atmosferica. Am deschis un alt capitol din viata mea, am inceput impreuna o afacere in anul 2000. Si de atunci tot tragem! Agonie si extaz. Sunt momente cand imi vine sa ma tot duc…. Satisfactii materiale, cariera, pozitie sociala, TOTUL  a fost muncit si castigat cu greu. Nu ne-a picat nimic din cer. Unerori am impresia ca partenerul meu este un pic ghinionist, eu in schimb am noroc cu carul, cheia succesului este sa stam impreuna – unul il sprijina pe celalalt. Ne-a mers extarordinar de bine pana exact acum un an,  din cauza unor actiuni ce tin de o strategie judeteana nu ne mai merge deloc bine. Dar nu ne plangem, altii o duc mai rau decat noi. Zilnic, zilnic, zilnic apar probleme tehnice, financiare, de personal, furnizori, creante.  Nu ne putem lauda ca traim intr-o tara unde iti poti face un bussines plan pe termen lung sau macar mijlociu. Mai multe nu va pot spune despre afacerea noastra, as incalca prinicipiul confidentialitatii.

Toate au devenit mai dificile cand ne-am imbolnavit, intai el si dupa aceea eu. Un alt capitol urat din viata mea! A inceput sa acuze senzatie de greutate in piept. Prima data cand am chemat ambulanta acasa am iesit desculta in zapada sa-i intampin pe ambulantieri. Sunt putine momentele cand n-am reusit sa-mi pastrez sangele rece, acesta este unul dintre ele.

A urmat o perioada infernala de 3 ani de investigatii, internari, tratamente. M-am izbit pentru prima data in viata mea de sistemul sanitar. Imi amintesc cand m-am dus sa-l vizitez la spital si l-am gasit in sala de mese, neras (nu-l mai vazusem neras pana atunci) cu un castron in fata cu ceva lichid de culoare alb-gri. Si in ziua de azi ma intreb cum naibii poti gati o supa sa aiba culoarea lichidului din galeata cu care speli pe jos. Am preluat toata greutatea pe umerii mei. Casa, firma – participam la multe licitatii in perioada aceea, catel, purcel.

Nu mi-a facut statuie nimeni, dar in noaptea cand l-am adus acasa a dormit tinandu-mi mana pe obraz. Pentru voi nu o fi mare lucru, dar el nu a facut niciodata exces de gesturi de afectiune. Pana la urma i-am dat de capat. De fapt nu sufera de nicio boala cardiaca ci are o alergie severa care ii provoaca astm bronsic. Dupa aceea a venit randul meu, 2 ani de tratamente, primul an mi-a dat complet viata peste cap, in al doilea m-am stabilizat. Acum sunt bine.

Si din asta am scos un lucru pozitiv. M-am imbolnavit exact atunci cand trebuia. Era momentul sa ridic un pic piciorul de pe acceleratie. Nimeni nu-mi atribuise atatea sarcini, singura mi le-am impus. Incet incet tindeam sa am un comportament obsesiv compulsiv. In weekend faceam curatenie cate 8 ore fara intrerupere, pregateam un pranz si o cina festive si produse de patiserie sa ajunga pentru mic dejun o saptamana. Nu ma odihneam aproape niciodata. Totul trebuia sa sclipeasca de curatenie, in dulapuri hainele trebuiau ordonate, pliate la aceeasi masura si asezate pe culori. Regret si azi ca am repezit-o pe mama ca a asezat 3 mere intr-o fructiera pe care tocmai o lustruisem. Era prea mult. Imbolnavindu-ma n-am mai putut face fata fizic standardului autoimpus. Si sufeream mult. Atunci s-a mai intamplat ceva, catelusul nostru Raff, un prieten loial pe care il aveam de cand avea 2 luni, s-a imbolnavit. De fapt era bolnav de batranete. Dupa o lunga agonie, tratamente, interventii chirurgicale medicul veterinar ne-a sfatuit sa-l lasam sa se duca, daca era inca in viata era doar din cauza atasamentului fata de noi.  Am fost nevoiti sa-l eutanasiem. Eu nu mai plangeam de 20 de ani, presupun ca aveam canalele lacrimale infundate, dar de la momentul mortii lui  am plans o saptamana fara oprire si atunci a venit eliberarea de care aveam atata nevoie! A fost cadoul lui pentru mine, m-a facut sa constientizez ca totul se poate inlocui in viata mai putin creaturile la care tinem.

M-a facut sa ma schimb mult, sa-mi schimb prioritatile.

In fine, dupa 3 luni de doliu in casa noastra a intrat alt membru, nou-nout cu ochii sclipitori, dinti albi ca laptele si o vezica cat o ghinda, Tommy.  Ne distram teribil cu el.

Suntem foarte fericiti impreuna, singurul nostru regret este ca nu avem copiii nostri, dar suntem inconjurati de copii. Copiii prietenilor nostri Bogdan, Carla, Giulia (mare) Giulia (mica) Ingrid, Marco, Ayan, Matteo, Martina. Bogdan si Carla sunt adolescenti, restul sunt mici. Lui Bogdan ii place sa mestesugareasca, Carlei ii plac animalele. Giulia (mare) adora sa picteze, Giulia (mica) adora canto, Ingrid este mica dar are o slabiciune pentru margele – ofteaza cand le vede. Tot timpul este preocupata de ceva din lumea ei si asa cum sta, usor incruntata, mi se pare ca seamana cu mine cand eram mica. Martina a facut recent o pasiune pentru cai si calarie. Marco este nedespartit de Spiderman, Ayan de Ninjago,  lui Matteo ii place sa mance. Iuiiii, ce-i place! Cu parintii lor ne petrecem timpul liber, duminica mergem (unii dintre noi) la biserica apoi luam panzul impreuna. A devenit o institutie. Suntem destul de legati fara sa fi facut cumetrii, ne ajutam reciproc la nevoie.

Sunt credincioasa, dar m-am lepadat de ortodoxism de foarte multi ani, practic catolicismul. M-am lasat inspirata in acesta alegere de personalitatea Papei Wojtyla, uneori cand eram la pamant ma gandeam la patimile lui, pot spune ca m-a inspirat. Sau mai bine spus, ne-a inspirat. Pe langa afacerea noastra, partenerul meu este presedintele unei organizatii non profit prin intermediul careia, impreuna cu partenerii membri si simpatizanti, ne ocupam de opere de binefacere.  La cativa kilomeri de Cluj, in judetul Alba exista o manastire in localitatea Dumbrava care adaposteste un orfelinat si un azil de batrani. Parintele Crisan pastoreste aceste adaposturi. Noi l-am cunoscut intamplator si de atunci am devenit foarte legati. Operele de binefacerea au devenit un al doilea job al nostru. N-as fi vrut sa va vorbesc despre asta pentru ca nu-mi place, aceste lucruri le faci pentru ca ai chemare, nu in scopuri publicitare. Dar ar fi pacat sa nu vorbesc despre parintele Crisan, un monument de bunatate sufleteasca care trateaza fiecare copil si fiecare batran de parca i-ar fi ruda de sange. As vrea sa va povestesc despre copiii din orfelinat, dar mi se pune un nod in gat! Frumosi ca soarele, de toate varstele, observi imediat diferente intre nou veniti si „veterani”. Situatiile lor sunt diferite, unii abandonati in tren sau oriunde, altii abandonati de parintii naturali de la nastere, lasati in custodie sau adusi de Serviciul Social ca urmare a unor abuzuri suferite. Cei care sunt adusi de la nastere sunt foarte fericiti, ii considera pe toti frati si surori, iar instructoarele sunt mame : mama Maria, mama Ana, etc. Ceilalti mi se par tristi, in ciuda faptului ca nu le lipseste nimic. Amalia, directorul asezamantului se ocupa de documentele lor (unii nu au documente de identitate), ii inscrie la scoala, ii duce la medic. Toti sunt curati, hraniti, educati si instruiti bine. Cand vin de la scoala primul lucru pe care il fac este acela de a-si curata incaltarile, si apoi sunt toate aliniate intr-un hol precum soldateii. Parintele are in permanenta bomboane prin buzunare pentru cei mici. La trei dintre ei m-as opri in mod special. Alexia, a fost adusa de la nastere, i se cunosc parintii. Nu va putea fi adoptata niciodata, parintii naturali nu sunt de acord. Ne place tare mult de ea. Vasilica, a fost adus cand avea 3 luni, dar noi l-am cunoscut cand avea vreo 8 luni. Radea mereu si de fiecare data cand l-am intalnit molfaia un colt de paine. Acum a crescut, nici nu stiu ce varsta are, si a devenit rusinos. Are mari probleme cu vederea, descoperit de putina vreme, poarta ochelari si ii sta foarte bine, dar se pare ca lui nu-i plac foarte mult. Presimt ca Amalia va avea de tras cu el, copiii au tendinta sa si-i distruga daca nu le plac. Alexandra are 4 ani si a fost adusa recent. Copilul, nesupravegheat, a cazut in casa peste o soba incinsa. I-a ars bratul drept si pe picioruse are niste cicatrici de culoare mov. Mi le-a aratat o ingrijitoare care are sarcina de a supraveghea in cursul zile copiii bolnavi sau cei care nu pot fi dusi la gradinita. M-a impresionat faptul ca avea o pereche de chilotei cu personaje din Frozen, un pic mai mari decat masura ei. Probabil ca Alexandra habar nu are ce este Frozen. Este foarte simpatica. Bratul i-a putut fi salvat de la amputare prin ambitia unui medic de la sectia de arsi din Cluj desi initial se vorbea despre amputare. Isi misca degetele si ultima data cand am vazut-o purta un soi de proteza sub brat ca sa se poata vindeca mai repede tesutul. Parintii n-au mai vrut-o dupa externarea din spital. Prea multa bataie de cap, in fiecare saptamana trebuia sa vina in Cluj pentru pansament. Acum se ocupa parintele de ea. Copila un pic cam needucata pentru varsta ei este recuperabila. Deja partenerul meu a vorbit de cazul ei cu diferiti medici si se pare ca atunci cand va fi momentul au acceptat sa fie operata printr-o structura de tipul Medici fara Frontire. Costurile ar fi mult reduse asa.

Incercam sa ajutam cat mai mult si cat putem, cred ca am piedut sirul persoanelor pe care le-am ajutat sau a lucrurilor pe care le-am facut. Eu cred ca asta a fost menirea mea cand soarta a hotarat ca nu trebuie sa devin mama.

De doi ani am reusit inca ceva, organizatia partenerului meu a creat o punte de legatura intre organizatia Crucea Verde Italiana si  Romania, acest lucru permitandu-ne sa aducem multe obiecte de uz spitalicesc si aparatura medicala, tiruri intregi. In ciuda a ce va spuneam, pentru aceste lucruri, nu pentru orfanii de la Dumbrava, mi-ar fi placut ca prietenii mei sa fi primit o diploma de excelenta cand a fost Balul Operei in Cluj. Na, ca p-asta nu mi-am putut-o cenzura! Mi-a lasat un gust amar, dar nu-i bai, noi mergem pe drumul nostru. Parintele Crisan a avut parte de acelasi tratament, putina recunostinta acasa, faima peste hotare. A primit titlul Honoris Causa la Vatican. Tare mandri am mai fost de el!

In putinul timp liber care-mi ramane ma ocup de gradinarit, alta indemanare mostenita de la mama si bunica mea. Avem o gradina superba, iar vara ma trezesc devreme doar pentru placerea de a sta singura pe terasa casei, cand linistea este tulburata doar de fosnetul aspersoarelor si privesc cum isi invata pasarile puii sa zboare. Habar nu am ce specii sunt, nu m-am priceput niciodata. Anul acesta nu prea am putut avea momentele mele, Tommy este tanar si foarte voi, nu exceleaza la capitolul inteligenta dar compenseaza mult cu simpatia. In plus fugareste orice vietate care se apropie de curtea noastra. La anul, poate!

Imi plac mult diminetile din casa noastra, cand putem lua micul dejun in tihna intr-un miros innebunitor de croissanti facuti de mine, cu unt adevarat si foarte multa dragoste.

Am gusturi sofisticate in ceea ce priveste mancarea, pun accent pe calitate si nu pe cantitate. Am avut oportunitatea sa mananc bine, de aceea cred ca-mi place sa gatesc bine. Calatorind am incercat experiente culinare noi, unele de neuitat. Partenerul meu este din Parma, zona care a dat umanitatii sunca de Parma, parmezanul si pastele Barilla. Am avut onoarea sa mananc la scoala culinara ALMA, unde instruieste Chef Gualtiero Marchesi. Acolo am vazut si gustat pentru prima data in viata mea un menu fine dining. Fiecare fel de mancare era insotit de vinul sau si prezentat de un sommelier.

De la localurile rustice iarasi am avut de invatat, am combinat ricotta (calda, abia facuta)  cu miere, crema de otet balsamic cu salamul de Felino, branza de oaie maturata in foi de nuc cu dulceata de lemn-dulce. Acesta din urma in topul clasamentului meu se situeaza pe primul loc ca fiind ce-a mai buna imbucatura. In Toscana am mancat cele mai bune si mai rafinate paste umplute. Paste umplute cu formaggio di fossa si sos de pere (o branza de oaie, sau in amestec cu capra, maturata 90 de zile in gropi acoperite apoi cu stuf). In Romania cel mai sofisticat preparat pe care l-am consumat au fost bruschete din paine mexicana cu confit de pipote si rosii  siciliene pachino, pregatite de Chef Ciprian Tataru.

De la italieni am invatat ca un preparat bun trebuie sa aiba putine ingrediente, sa las preparatul „sa respire”, sa nu-l ingreunez cu condimente.

Cu timpul am devenit destul de priceputa. In zona Emilia-Romagna a Italiei exista un preparat simplu care a devenit cu timpul un finger food, gnocco fritto in traducere libera „galusca prajita” sau „placinta prajita” depinde un pic de regiune, ei avand multe denumiri dialectale. Practic este un aluat de paine framantat cu untura de porc sau prajit in multa untura de porc, care se umfla mult la prajit si seamana cu gogoasa noastra sau cu placinta ardeleneasca si care se consuma impreuna cu salamurile lor crude, maturate. In casa s-a pierdut acesta traditie, preparatul s-a nascut in perioada de saracie, acum si din motive de dieta reteta a fost mult modificata. Eu am incercat sa reconstitui acest preparat, si-mi iese destul de bine. L-am pregatit odata pentru 60 de persoane, si pana sa-l aduc la masa am fost tinta glumelor lor: „As vrea sa o vad si p-asta, gnocco fritto facut de o romanca, in Cluj!” spunea cel mai bun prieten al nostru. De atunci mi-l cer mereu dar ma las greu induplecata! :))) Le pace, dar niciunul nu vine sa ma ajute!

Cand este carnavalul de la Venetia (februarie) exista uzanta de a consuma chiacchiere , un fel de minciunele de-ale noastre, doar ca ei pun in aluat grappa (tuica). Si atunci, iar sunt solicitata! Imi face placere sa le gatesc, cel mai mare compliment pe care l-am primit a fost de la un amic de-al nostru (a murit de cancer anul trecut, fie-i sufletul iertat) cand a intrat la noi in casa si mirosul unui sos l-a facut sa-i dea lacrimile, a spus ca l-am facut sa-si aminteasca de bunica lui. Nu a fost singurul, am un talent de a-i face sa-si amintesca de mame sau bunici, si consider asta un compliment.

Nu le plac deloc sarmalele. Nici partenerului meu. Le numesc printr-un joc de cuvinte „star-male”, care se traduce cu „a se simti rau”, nu stiu de ce ei nu reusesc sa le digere. Mie in schimb in plac de mor, cele muntenesti,  nu cele ardelenesti. Sangele apa nu se face! Si crapul prajit cu mujdei de usturoi si mamaliga. Pentru mine daca as fi nevoita sa aleg „ultima cina” asta as alege (acum am batut in lemn de superstitie).

Partenerul meu nu stie sa fiarba un ou, tot ce am invatat a fost documentandu-ma sau intrebandu-i surorile sau sotiile prietenilor sai. Am reusit sa strang o colectie impresionanta de retete populare, tipice zonei lui, la unele denumirea preparatului fiind intr-un dialect local. Sunt preparate simple: rasol de carnuri cu sosuri rosii/verzi si un chutney cu fructe confiate cu hrean, galuste, paste umplute cu sosuri de carne sau cu dovleac placintar, cu frunze de sfecla sau cu cartofi. Felul meu preferat este gratinul de paste umplute cu dovleac placintar si branza de capra, in schimb el prefera cappelletti (banuti) in supa. Mi-a fost greu sa concurez cu Rosa, mama lui, dar se pare ca m-am apropiat destul de mult de reteta originala. Practic sunt paste umplute cu un sos de carne, pesmet si parmezan dar autenticitatea preparatului este data de folosirea a 3 tipuri de carne – vitel de lapte, manzat si porc precum si parmezan maturat 36 de luni, dar sa provina de la 3 producatori diferiti. Supa de „pui” trebuie sa fie din carne de clapon si carne de manzat si proportia trebuie sa fie de un sfert carne de manzat si trei sferturi carne de clapon. Greu de procurat claponul, apelez la cunostinte sa-mi aduca. Acest preparat este la fel de popular la mesele de Craciun precum sarmalele la noi. Din bucataria noastra am ramas fidela originilor mele brailene, unde se intalnesc multe culturi si traditii : romanesti, aromane, lipovene, grecesti, evreiesti. In Ardeal m-am acomodat greu cu mancarea de aici, spre deosebire de noi nu folosesc aproape deloc mararul, leusteanul, iar rosiile deseori sunt inlocuite de boiaua dulce. In schimb slanina ardeleneasca nu are concurenta. Aici am invatat sa o consum cu ceapa rosie zdrobita cu pumnul de masa. Si palinca. Buna rau, daca-i facuta-n casa!

In opinia mea mancarea este buna doar daca o imparti cu cineva, scopul meu nu este de a va invata ceva, sunt convinsa ca stiti mai multe decat mine, ci de a impartasi cu voi experientele mele culinare.